Câteodată îmi vine pur şi simplu să scriu. Aş vrea, totuşi, să scriu despre atâtea încât nu mă pot hotărî dacă să ofer prioritate unui gând sau unui fluture din stomac.
Rămân adesea cu privirea sprijinită pe un punct fix de care fac abstracţie, iar dacă se întâmplă să fiu întrebată la ce mă gândesc, îmi dau seama că am în minte tot şi-i aşa de greu de explicat încât spun că n-am nimic.
Am sufletul plin de sferturi de griji şi jumătăţi de speranţe.
Şi aştept.
Aştept să se transforme orele în zile şi zilele în paşi. Doi hotărâţi înainte, apoi unul emoţionat înapoi.
Da…probabil că mi-e teamă, probabil că mă bucur şi probabil că abia aştept.
E ca atunci când ţi-e dor de ceva ce n-ai văzută niciodată…